Feb 132012
 

Daca Phyllida Lloyd a vrut sa-i ofere lui Meryl Streep un decor in care sa-si desfasoare talentul, a reusit de minune. E o prestatie de Oscar, de la gesturi la voce, de la atitudine la prestanta, de la tinuta impunatoare a doamnei Thatcher in anii ei de glorie la umerii adusi de batranete in perioada de vaga dementa senila pe care o traieste in ultima vreme. E, pe rand, bombastica si subtila, rece si induiosatoare, taioasa si nesigura. Ochii, mainile, parul, corzile vocale, barbia zvacnind nervos – fiecare fibra din ea joaca si joaca bine.
Privirea de ansamblu asupra scenei politice londoneze e insa una superficiala, accentul pare sa cada pe transformarea in fiinta umana a unui personaj pe care il stiam doar din buletinele de stiri. Maggie a fost modelata (ca noi toti) de diverse frustrari – fetele din oras rad de ea pentru ca e fiica de bacan, maica-sa e o figura stearsa care isi petrece viata spaland vase, tatal e singurul pe care il admira si care, la randul lui, o incurajeaza in ambitiile ei de a fi altfel, de a-si depasi conditia clasei sociale si a sexului. Inevitabil, in procesul construirii carierei politice, familia ii va trece in plan secund – jucariile copiilor sunt maturate rapid in torpedoul masinii in timp ce mama pleaca la o intrunire importanta, stargandu-si in ultima clipa dintii de rujul aplicat in fuga. Inevitabil, copiii se instraineaza de parintele dedicat natiunii – toate felicitarile mazgalite cu carioca, pe care o Margaret batrana si nostalgica le frunzareste prin caseta cu amintiri, au dedicatia “Happy birthday, Daddy”. Inevitabil, sotul cel supportive, care a asistat mereu admirativ la progresele ei in Partidul Conservator, e ajuns de o anume exasperare la ideea ca nevasta se descurca de minune si in lipsa lui, ca politicul si ambitia vor fi mereu mai importante, ca familia e doar un accesoriu util in alegeri. Mai mult de jumatate din film ne infatiseaza declinul acestei femei semete catre o slabiciune subreda, punctata de momente de luciditate acuta (“People don’t think anymore, they feel” observa acid, se vede treaba ca scleroza n-a atins-o complet).
N-o mai poti uri pe Thatcher dupa filmul asta. Chiar daca guvernarea ei a fost cel putin controversata. Chiar daca politicile fiscale, interventia in insulele Falkland, atitudinea fata de sindicate au fost contestate si ras-contestate la vremea lor, lasandu-se cu lupte de strada si greve care au ingropat capitala Regatului Unit sub munti de gunoaie. In asta consta, de fapt, si slabiciunea filmului. In profundul lui subiectivism. In unghiul ingust prin care deceniul petrecut de Margaret Thatcher in Downing Street 10 e rezumat la cateva momente in care Doamna de Fier tine sa-si impuna punctul de vedere in fata barbatilor care o inconjoara. Pe Phyllida Lloyd o intereseaza mai mult detaliile legate de femeie, nu de primul-ministru – felul in care isi tine mainile incrucisate in poala, peste poseta, ca o provinciala veritabila; hainele; parul; lectiile de intonatie la care se supune cu entuziasm pentru a-si face loc intr-un mediu cumplit de misogin. Plus relatia cu sotul bonom si decedat, care o insoteste, o alina si o inveseleste chiar si sub chip de halucinatie benigna, umanizand-o de-a binelea. Pentru o biografie “la rece” si o analiza mai adanca a impactului ei asupra secolului care a trecut va trebui, probabil, sa asteptam versiunea lui Oliver Stone.

imdb
Regia: Phyllida Lloyd
Cu: Meryl Streep, Jim Broadbent, Anthony Head

 Leave a Reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

(required)

(required)